luni, 18 aprilie 2016

Teama de moarte

 Viata cu greutatile ei

   Fericirea este un tren pe care m-am straduit sa il prind. In alergarea mea nebuna inspre gara si cu increderea ca sunt o femeie puternica si rezistenta m-am neglijat adesea. Din multumirea celor din jur am facut un ideal. Din datoria de parinte un tel. Din satisfacerea clientelor o prioritate, din grija zilei de maine un stres crescut cu fiecare zi, saptamana, luna si an trecut. Imi doream ce ne dorim toti. O familie, o casa, iubire... Dar in naivitatea mea am fost intotdeauna insotita de speranta de mai bine, de credinta in Dumnezeu si de cateva principii morale bine ancorate. 
    Credeam ca sunt doar niste etape mai grele ale vietii si incercam sa fac totul cat puteam eu mai bine. Dintr-o data corpul meu a clacat. O durere intensa in abdomenul meu a inceput exact in dimineata zilei cand implineam 35 de primaveri.

    Burta imi crescuse de parca eram insarcinata in 6 luni, durerea scadea  in intensitate si crestea din nou intr-o alternanta continua.  Cu o teama normala dar foarte increzatoare ca se va termina cu bine totul si voi pleca acasa la fiul meu, dupa o luna si jumatate eram pe masa de operatie. Era intr-o zi de marti 4 iulie 2006.  Medicul imi spusese ca imi va scoate chistul si ovarul stang. La sfarsit mi-a spus ca mi-a scos tot, nevrand sa riscam complicatii ulterioare. Joi seara a inceput sa imi fie rau. Vineri eram cu 2 sonde si perfuzii intr-o stare mai mult de lesin decat lucida. Pana sambata am fost plimbata prin spital de infirmiere, intr-un scaun cu rotile, la fel si fel de analize si cabinete. Imi amintesc si acum ca prin vis cum eram dusa sambata noaptea la sala de operatie de brancardieri cu targa ( imagini in ceata si stelute pe pereti ce imi aminteau de un film ).

Teama de moarte

  Simteam cum viata mi se scurgea picatura cu picatura, puterile ma lasasera iar teama de moarte era tot mai mare. Auzeam ca un ecou bataile brancardierilor in usa liftului. Ulterior sotia unuia din brancardieri a fost adusa in acelasi salon cu mine. Cand acesta m-a vazut si-a cerut scuze ca s-a uitat in foaia mea in acea noapte,curios ce anume ma adusese intr-o asa stare grava incat sa fiu operata la urgenta noaptea, fiind atat de tanara. Contrariata, nu stiam de ce imi spune asta, pentru ca eu atunci il vedeam pentru prima oara si nu stiam cine este. El mi-a spus ca eu ma uitam fix inspre el atunci cand m-a dus la sala de operatii iar el a crezut ca il atinteam cu privirea pentru ca il vazusem uitandu-se la foaie. Eu probabil priveam in gol. Eram undeva intre viata si moarte incercand sa imi gasesc ultimele puteri pentru a lupta cu ceea ce imi era total necunoscut si atat de inspaimantator.
   Ajunsa pe masa de operatie ca prin vis imi amintesc ca m-a ajutat cineva sa ma intorc pe o parte sa mi se faca rahianestezia. Eram prea secatuita de putere sa pot sa ma misc. In timp ce eram data cu iod pe zona unde urma sa fiu redeschisa la diferenta de 5 zile doar, instinctul meu isi revenea la viata. Ce anume m-a trezit nelasand anestezia sa isi faca efectul? Teama de moarte! Tremuram din toate incheieturile, imi tremurau dintii in gura de ii auzeam clantanind si o frica imensa nu ma lasa sa inchid ochii de frica ca nu ii voi mai deschide niciodata. Frica ca copilul meu va ramane strain in lume, el care era atat de mamos, el care nu statea fara mine si de la spital pleca plangand, sufletul meu se sfasia in mii de bucati.
   I-am spus doctorului:,, Sa nu ma taiati!  Eu simt tot, nu dorm!'' iar pe anestezist care ma tinea de mana sau imi lua pulsul nu stiu, l-am intrebat daca e foarte frig acolo sau imi e mie foarte frica, incercand sa imi definesc cauza din care tremuram atat de tare. Mi-a raspuns ca amadoua, cu o privire plina de compasiune. Stiu ca ia spus ceva asistentei dupa care simteam ca incet, incet ma linistesc putin si privirea mi-a ramas atintita asupra unei icoane pe perete. Am inceput sa ma rog in gand pentru viata mea, pentru copilul meu... am adormit.
  

    Gustul apei

 Ati simtit vreodata gustul apei? Ati tanjit dupa o inghititura de apa incat sa vi se para a fi dulce atunci cand o savurati? Cel mai probabil as fi inteleasa exact de aceia care au fost prin desert si au ramas fara apa.
  M-am trezit inspre dimineata. Gura imi era uscata, buzele crapate, imi era foarte cald. Nu aveam putere sa ma misc. Privind in jur mi-am dat seama ca sunt la reanimare. Am rugat o asistenta sa imi dea putina apa insa mi-a spus ca nu am voie sa beau din cauza anesteziei, sa mai astept putin. Aveam febra. Simteam cum corpul imi e mistuit de flacari interioare, ca aerul nu se mai poate respira, iar singurul lucru pe care il primisem a fost sa fiu stearsa cu un pansament de transpiratia care ma napadise si sa mi se umezeasca buzele cu un tifon umed. Am asteptat ca asistenta sa iasa si cu un efort supraomenesc am ridicat mana pana la noptiera de langa pat. Acolo era o tavita mica unde pusese tifonul cu care imi umezise buzele. Nu m-am gandit la ce o mai fi fost folosita acea tavita de inox, ce rani or fi fost sterse si cui, daca era sterila sau nu. Chiar nu conta nimic, tot ce vroiam era o gura de apa. As fi baut si dintr-o balta.
  Era putina apa in tavita, doar atat cat sa umezeasca tifonul fara sa curga apa din el. L-am luat si am sorbit apa din el ca un copil care mananca inghetata preferata sau altul care soarbe din biberon ultima picatura de lapte. Am sters din nou tavita cu tifonul acela in speranta ca voi mai gasi o picatura. Era atat de buna, de dulce... Niciodata pana atunci nu simtisem acel gust. Traiam. Ii multumeam cerului ca mi-a ascultat ruga.
  Am iesit din spital dupa inca o saptamana. Ajunsa acasa vederea corpului meu in oglinda m-a speriat. Frustrarile ca nu mai sunt o femeie au inceput sa imi dea tarcoale. Ma simteam infirma. Si totul era doar un inceput de capitol care avea sa imi schimbe radical viata.  Imi revenisem dupa operatii, ma pusesem putin pe picioare si urma ca dupa o saptamana sa imi reiau serviciul. Eram coafeza la un salon in centru si simteam cum in sfarsit viata incepe sa imi surada putin dupa greutatile financiare cu care ma luptasem in ultimii ani.
  Dupa cateva saptamani am primit o recomandata in care mi se spunea sa ma prezint la o policlinica teritoriala la un cabinet de oncologie. Nici macar nu stiam cu ce se ocupa oncologia. Internet nu aveam in acea vreme asa ca am intrebat o vecina cu ce se ,,mananca'' sa zic asa.  Mi-a zis ca nu stie. Dar stia. Asa ca m-am dus frumos la cabinet. Inarmata cu scrisoarea, cu biletul de iesire din spital si cel mai important cu optimismul meu debordant insotit de zambetul ce ma caracterizeaza mereu, m-am asezat pe scaunul din fata medicului. O presimtire imi spunea ca ceva nu e in ordine dar cum glumeam de multe ori ca ,,drac mort si rata inecata nu s-a vazut'' stiam ca orice ar fi nu ma va ingenunchea.
 

Atunci am aflat ca am cancer. Imi amintesc ca am tacut cateva secunde sa imi pot inghiti nodul care mi se pusese in gat, dupa care zambind din nou am intrebat cat de grav este si am rugat sa mi se spuna sincer care sunt sansele sa traiesc sa stiu ce am de facut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu