Florin Chilian - Zece

 O lacrima

Imi amintesc cu durere in suflet de o adolescenta, care era bolnava in faza finala de cancer, isi dorea foarte mult sa il intalneasca pe Florin Chilian. Cineva ia facut o surpriza si Florin Chilian a fost la ea si a cantat aceasta melodie. Dupa cateva zile, nu-mi amintesc exact fata a decedat. Eu am vazut la stiri cred reportajul sau pe internet. Era atat de emotionata, a cantat cu el, atat cat a putut. Voi aprinde o lumanare  IN MEMORIA EI  si a tuturor celor rapusi de aceasta boala si va rog intr-un moment de reculegere sa ascultam ZECE!

      Alooo! Nu am murit inca!

  Trebuia sa fac cinci sedinte de chimioterapie, programa de tratament era cu trei feluri de citostatice, unul injectabil o data pe sapatamana lunea, iar celelalte la doua sapatamani cate cinci zile.
 Recomdarea medicului meu a fost sa stau internata in spital in perioada cand faceam perfuzabil, cele cinci zile asa ca urma ca doua saptamani sa stau acasa si sa vin doar lunea pentru injectie apoi o saptamana de luni pana vineri in spital.
 
Problema mea a fost ca am facut alergie la medicamentul care imi era injectat si pe aproape tot corpul aveam niste dare ca de zgarieturi, rosiatice care ma mancau si ma usturau. Parul imi cazuse si nici peruca in cap nu o suportam de la acele mancarimi. Medici au crezut ca am o alergie de la cu totul altceva decat citostatice, am fost la dermatolog, imi daduse tratament. Nimeni inaintea mea nu avusese o reactie in felul acesta.
 Ma pusesera intr-o rezerva cu doua paturi si aveam noroc ca nu era nimeni cu mine in salon. Stateam mai mult dezbracata, incuiam usa si ma ungeam cu alifie. Am ramas cu unele semne pe piele de atunci, dar nu conteaza, asta a fost mizilic :))

  Imi amintesc cu lacrimi in ochi plansetele baiatului meu care avea pe atunci aproape 6 ani, chemandu-ma sa vin cu el acasa si insistand sa ramana acolo cu mine daca nu vin. Il cunostea tot personalul medical din sectia unde eram internata. Primea bomboane, ciocolata, prajituri, era alintat de medici, asistente, infirmiere.... Cateodata cand era cate un pat liber imi faceau favoarea de a-l lasa sa doarma in spital cu mine. Chiar si pe nepoata mea care statea la mine de cand ma imbolnavisem si avea grija de el.

Mi-am nascut si crescut baiatul fiind singura, (cu ajutor financiar din partea sotului) iar el era foarte atasat de mine. Era obisnuit sa stau langa el seara in pat, altfel nu putea adormi. L-am dorit enorm, il iubeam mai presus de viata mea, am incercat sa il iubesc eu si pentru tata, bunici, unchi etc. sa nu se simta singur. Iar acum pe holurile spitalului cand pleca de la mine... era tot ce imi doream, sa pot sa il cresc.
Aveam un scop pe pamant si trebuia sa lupt cu mine, cu depresia, cu boala, sa ma ridic si sa merg mai departe. Copilul meu!

 Faceam acum doar tratamentul perfuzabil. Cand eram internata, stateam in salon 4- 5 ore, cat aveam perfuzii. In rest preferam sa merg in curtea spitalului sau in curtea clinicii private de alaturi, unde era fumos amenajat cu lac si ratuste. Dimineata imi beam cafeaua cu femeile de serviciu la ele la vestiare. Imi dadeau cheia daca ele nu puteau sa stea cu mine. Seara stateam pe hol la geam aproape pana ma lua somnul. Incercam pe cat posibil sa nu stau in salon, sa nu ma simt bolnava.
  Contactul cu ceilalti bolnavi ma deprima si ma facea sa constientizez boala. Bine, nu puteam evita mereu insa ma afecta emotional fiecare poveste, fiecare lacrima si deznadejde, fiecare vaiet si oftat...
  Cel mai tare ma durea cand ma intalneam in lift sau prin curte cu mame cu copii bolnavi in brate. Acele fiinte mici care ar fi trebuit sa se joace in parc si ei erau fara par, fara culoare in obraji, cu ochii fara sclipiri. Si in fiecare zi ii multumeam lui Dumnezeu ca sunt bolnava eu si nu baiatul meu. Nu stiu cum as fi suportat, cred ca inebuneam. Cred ca cel mai cumplit este sa fii parinte si sa iti porti copilul in brate cu un diagnostic sinistru, sa nu stii daca ai sa il poti vedea vreodata mergand la scoala cu ghiozdanul in spate sau jucandu-se in parc cu copiii.
  De cate ori imi amintesc acele fragmente de viata nu-mi pot retine cateva lacrimi.

Am terminat cu bine chimioterapia, cu internarile, incepuse sa imi creasca parul, insa amortelile din maini si picioare le simteam tot mai intens. Medicul imi spusese ca este ceva normal,  o reactie a chimioterapiei pe care o au multi pacienti si va trece. 


 Dar..... despre asta data viitoare!