Iertarea – Probă eliminatorie la examenul vieţii
Primesc multe mail-uri de la persoane care traversează o
perioadă de sfâşiere lăuntrică, de chin şi suferinţă răscolitoare
datorită faptului că nu pot să ierte pe cineva care, într-un trecut mai
apropiat sau mai îndepărtat, le-au cauzat un rău, o pierdere sau o rană
adâncă în suflet, sau de la persoane care nu se pot ierta pe sine
pentru un lucru pe care l-au făcut cândva.
Este impresionant să vezi cât de încrâncenaţi sunt încă multi oameni
care jură că “nu-l vor ierta până la moarte pe X pentru ce ‘le-a’
făcut…”, care in secolul XXI încă merg la biserică pentru a scrie
“părticele” împotriva celor care i-au nedreptăţit într-un fel sau altul;
câţi oameni se simt victime, se consideră trădati, înşelati, îşi
plângă de milă sau folosesc inconştient un anumit episod din viaţa lor
ca scuză sau ca motiv pentru a nu merge mai departe, pentru a-şi
autosabota evoluţia.
Alţii practică constant autoflagelarea: nu dorm nopţile, nu mănâncă,
plâng până se sufocă, devin depresivi, nu mai ies din casă sau se apucă
de băut (sau mâncat) excesiv numai pentru a se pedepseasi pentru o
anumită faptă săvârşită la un moment dat şi pentru care le pare foarte
rău acum şi se căiesc sincer. In felul acesta, constient sau
inconstient, spera sa fie vazuti de Creator ca sufera atat de mult acum
incat nu va mai fi nevoie de o pedeapsa divina ulterioara (in iad
eventual), fiindca, nu-i asa, “a suferit destul saracul”!
Situaţii ca acestea apar numai pentru că noi am uitat cine suntem cu
adevărat, ne-am pierdut alinierea cu Sinele mai Înalt, nu înţelegem
jocul vieţii, misiunea noastră şi motivul pentru care ne aflăm aici.
Toate acestea sunt subiecte ample, unele au fost abordate pe blog,
altele urmează să fie, astăzi ne vom ocupa strict de acestă “piatră de
încercare” pentru oricare muritor ce a ales să experimenteze în
fizicalitate şi anume iertarea, fie că e vorba de iertarea de sine sau
iertarea alcuiva.
Iertarea nu înseamnă a scuza pe cineva, nu înseamnă că îi permitem
să scape basma curată sau că îl lăsăm în plata lui Dumnezeu. Nu înseamnă
să pretindem că ceea ce a făcut acea persoană nu contează pentru noi,
că nu suntem răniţi, că totul este perfect, când lucrurile sunt departe
de a fi aşa. Nu presupune să fii zen, să afişezi o faţă fericită şi
iubitoare, arătând tuturor cum reuşeşti tu să îţi păstrezi bunătatea
inimii şi starea pozitivă când pe dinăuntru încă totul fierbe şi
conflictul interior nu este nici pe departe rezolvat. Privită în aceste
moduri, iertarea este, într-adevăr, chinuitoare şi grea.
Ca să putem ierta cu adevărat e nevoie să acceptăm întâi că suntem
sfâşiaţi, răniţi, jigniţi, supăraţi, frustraţi, să simţim durerea, să o
conştientizăm, să ne surprindem gândurile şi emoţiile, să le
recunoaştem ca fiind ale noastre. Nu poţi schimba nimic din ce nu îţi
aparţine! Mai ales în cazul unor situaţii cu adevărat dramatice (crimă,
viol, răpire…) e nevoie chiar să pătrunzi în pâcla aceea de emoţii şi
să îţi exprimi sentimentele pentru ca mai apoi să le poţi vindeca. Ar fi
o aşteptare nerealistă să crezi că îti poţi ierta torţionarul doar după
un timp relativ scurt. Nimeni nu poate face asta în acestă dimensiune
decât dacă nu este vreun sfânt iar noi, majoritatea, nu suntem (încă
:-)).
Iertarea nu poate fi forţată, grăbită, (auto)impusă. Acest fel de a
ierta ar fi ca şi cum ai îmbrăca în frişcă un tort deja stricat. Unii
încearcă să facă asta crezând că în acest fel vor împiedica trecutul să
le mai bântuie prezentul, e ca un fel de înţelegere tacită, ca o
negociere. Insă e greu să ierţi dacă ceea ce ţi s-a întâmplat îţi
afectează zilnic viaţa. E nevoie întâi să vindeci rana, să o înţelegi,
să integrezi acele sentimente negative, să te distanţezi de eveniment,
să-l accepţi că a făcut parte din experienţa ta şi să îţi ridici nivelul
de înţelegere, să priveşti “mai de sus” întâmplarea , abia apoi vei
putea ierta.
Paul Ferrini, în “Liniştea inimii”,
ne învaţă să nu cerem durerii să dispară, să nu respingem lecţia. Asta
deoarece fiecare lecţie respinsă se întoarce sub o altă formă. Întreabă
în schimb: “Iubite Doamne, ce ai vrea Tu să învăţ din asta?”
Articolul acesta îl scriu pentru că îmi dau seama că nu poti face
nimic în viaţă dacă nu eşti treaz, prezent în fiecare moment, conştient
de ce este în jurul tău şi în tine, atent , bucuros, multumit cu ce ai
reuşit să realizezi până acum… însă dacă ţii în tine resentimente, dacă
eşti măcinat de păreri de rău sau judecăţi şi neiertare, atunci te
sabotezi singur şi nu primeşti decât şi mai multă tristeţe, supărare,
resentimente şi durere. In loc să îţi foloseşti energia pentru a crea, a
iubi, a explora posibilităţile oferite de acestă dimensiune, aceasta se
consumă pe oblojirea rănilor vechi , pe consolarea ego-ului tău, şi
chiar pe construirea unei “fortăreţe” în jurul tău, menite să te
protejeze de eventualele alte situaţii asemănătoare care crezi tu, din
frică, că s-ar putea repeta. Şi atunci cum să te mai bucuri de viaţă?
In “Curs în Miracole” se spune că iertarea este cheia fericirii. Fără
iertare nu poţi merge mai departe, de asta consider că este
indispensabilă pentru a putea avea o viaţă împlinită pe acest Pământ.
Mai mult decât atât, iertarea reprezintă şi primul pas în ascensiunea
către Sinelui nostru mai Înalt şi în conştientizarea adevăratei noastre
naturi, aceea de co-creatori ai realităţii noastre şi fragmente de
Divinitate care au ales să aiba o experienţă fizică, aici, pe acestă
planetă.
Spun asta pentru că atunci când reuşeşti să ierţi ceva “de neiertat”,
înseamnă că ai făcut un salt în conştiinţă, ai privit situaţia dintr-o
perspectivă mai înaltă, ai reuşit să ieşi din tiparele presetate de
către societate, ai avut o înţelegere superioară asupra cauzelor ,
motivelor şi scopului pentru care acel eveniment s-a produs ( De ce?
Pentru ce? La ce a condus? Cum m-a ajutat? Ce am învăţat?). Nu mai eşti
la acel nivel mic, comun, în care eşti ataşat de imaginea de sine,
ego-ul te conduce, şi în care cel mai mult contează cum apari în ochii
celorlalţi.
Spun că ego-ul te conduce pentru că el încearcă mereu să îţi
justifice propriul comportament, îţi arată că tu eşti altfel decât
ceilalţi, emite judecâţi de valoare despre ceilalţi, foloseşte des
comparaţiile în favoarea ta, acuză pe cei din jur pentru nereuşitele
tale. Este mereu îndreptat către în afară.
Când alegem să iertăm, de fapt ajutăm rana să se vindece şi ne eliberăm de trecut.
Binecuvântând pe cel ce credem că ne-a greşit cu ceva, ne
binecuvântăm pe noi înşine. De fapt, îi dezlegăm pe celălalt de tot ce
înseamnă structura noastră vie şi îi permitem să plece pe propriul drum.
Dar frumuseţea stă în faptul că tăind corzile, dezlegând funiile dintre
noi si celălalt, nu numai celălalt este liber ci şi noi înşine.
De câte ori ne gândim cu ciuda, ranchiună, răutate, judecată la o
altă persoană, răscolim în noi un întreg tumult de energii negative;
concentrându-ne zi şi noapte pe acel episod din viaţa noastră, noi nu îl
disipăm ci îi dăm şi mai multă putere, ancorăm în trupul nostru energii
de o vibraţie şi mai joasă.
Legea atracţiei
va funcţiona negreşit, astfel că în curând ne vom confrunta cu alte
situaţii de aceeaşi natură şi nivel de vibraţie. Alţi oameni ne vor
jigni, judeca, bârfi, etc … noi ne vom consuma şi mai mult acuzându-i pe
toti aceşti “oameni răi” şi aşa intrăm într-un cerc vicios din care va
fi din ce în ce mai greu să ieşim.
Clarvăzătorii pot vedea efectiv dârele, corzile de energie care ne
leagă de persoanele la care ne tot gândim şi pe care nu le putem ierta,
carora le spunem cuvinte urate sau pe care ii judecam, apostrofam,
certam, etc.
(imaginile de mai jos sunt din cartea Barbarei Ann Brennan -“Maini tamaduitoare”)
Unii oameni nu pot ierta pentru că au impresia că asta ar însemna să
îşi încalce valorile, să calce efectiv pe sufletul lor sau să pară
blegi, creduli, slabi sau chiar proşti în ochii celorlalţi, dar nu este
chiar aşa. Acesta este modul in care reacţionează ego-ul orgolios şi
care tine la imaginea sa.
Când accepţi că eşti mai mult decât imaginea ta, mai mult decât
acestă “persona”(= mască) şi înţelegi că eşti o fiinţă vibraţională care
comunică Universului cine este transmiţând în eter propria frecvenţă
unică şi astfel atrăgând spre ea circumstanţe, persoane, lucruri ce au
acelaşi nivel de vibraţie… când conştientizezi că tu eşti creatorul
vieţii tale şi creezi cu fiecare gând, cuvânt , emoţie şi acţiune pe
care o faci …..atunci parcă te mai gândeşti o data înainte de a declara
“n- am să-l iert niciodată pentru ce mi-a făcut”!
Iertarea este în primul rând un act de conştientizare şi un act de
credinţă. Este nevoie să fim dispuşi să privim mai atent lucrurile sau
persoanele pe care le condamnăm. Nu ne sunt ele oare doar o oglindă
menită să ne arate ce aspecte ale noastre încă nu le-am integrat, ce
părţi ale
propriei umbre nu suntem încă pregătiţi să le acceptăm, şi că avem ceva de învăţat de aici?
A te repezi să dai vina pe celălalt înseamnă să pierzi oportunitatea
unei lecţii, a unui salt în conştiinţă, oportunitatea de a evolua către
un nivel superior de conştientizare şi cunoaştere.
Paul Ferrini spune:” Orice sau oricine ţi se pare că nu ar fi în
regulă nu face decât să-ţi arate ceea ce ţi se pare că nu e în regulă cu
tine însuţi”. Greu de acceptat, de înţeles şi digerat, aşa este? Si
apoi mai continuă: “Contemplă ceea ce te deranjează şi iartă-te pentru
că ai luat totul prea în serios. […] Ai de iertat o singură persoană în
călătoria ta – şi aceea eşti tu însuţi”
Pentru a înţelege aceste cuvinte e nevoie să înţelegem întâi ce este viaţa,
cine suntem noi, ce căutăm aici, cu ce scop am venit … şi alte astfel de întrebări de care până acum se ocupau doar filosofii dar odată cu
trecerea într-o nouă etapă de evoluţie a omenirii, din ce în ce mai mulţi oameni încep să îşi pună aceste întrebări.
Jucăm cu toţii într-o mare piesă de teatru. Eminescu a fost unul dintre cei care a înţeles acest lucru:
“Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine”. (“Glossa”)
Rostul relaţiilor noastre, rostul întâmplărilor din viaţa noastră
este unul singur: acela de a ne ţine oglinda pentru a ne vedea şi a ne
cunoaşte pe noi înşine.
Am acceptat să jucăm acest joc
încă înainte de a coborî în fizicalitate, am acceptat să învăţam
alături de cei pe care acum îi blamăm sau nu-i putem ierta pentru că ei
erau cei mai potriviţi să ne înveţe ceva despre noi, acel ceva pe care
noi înşine l-am considerat necesar pentru evoluţia sufletului nostru.
Dar acum, uitând cine suntem cu adevărat … ne grăbim să arătăm cu
degetul, să blamăm, să aruncăm cu piatra.
Noi credem că putem răni pe un semen de-al nostru şi că am putea fi
răniţi la rândul nostru, dar într-un sens mai înalt nimeni nu poate
atinge măcar pe altcineva daca acesta nu şi-a dat iniţial
consimţământul, chiar dacă acum nu îşi mai aminteşte.
Recitiţi parabola Micului Suflet …
Am coborât pe Pământ ca să experimentăm efectele credinţelor şi
convingerilor noastre pentru a realiza într-un final că ele nu sunt
adevărate, că ceea ce ni s-a spus despre noi e fals şi că suntem cu mult
mai mult decât credeam vreodată.
Cu cât practicăm mai mult iertarea celorlalţi dar mai ales iertarea
de sine, cu atât ne dăm voie să ne desprindem din chingile strâmte ale
acestei realităţi 3D, ne eliberăm de emoţiile corozive care ne mănâncă
sănătatea, fericirea, pacea şi alinierea. Iertarea devine astfel un dar
pe care ni-l oferim nouă înşine, nu un cadou nemeritat sau nejustificat,
o absolvie, o dispensă data cuiva ce ne-a nedreptăţit. Stă în puterea
noastră să ne eliberăm din apăsarea judecăţii , a vinei, a ruşinii.
Ferrini spune ca darul iertarii ne este dat de divinitate pentru a fi
luat în călătoria noastră. Interesant este că pentru a păstra darul,
trebuie să-l dăm! Adică să iertăm pentru a fi iertaţi. Creatorul nu ne
condamnă pentru greşelile noastre, nici măcar nu este îngrijorat din
cauza lor. El ştie că nevoia noastră de a cunoaşte şi a ne cunoaşte ne
va pune în situaţii primejdioase sau situaţii în care credem că
fericirea noastră depinde de altcineva. “El ştie că vor fi vremuri în
care îl vei învinovăţi pe El pentru toate necazurile tale şi vei uita că
tu eşti cel ce a ales să cunoască. […] Dar când te simţi abandonat şi
singur, când uiţi că tu ai ales acestă călătorie, aminteşte-ţi că
oricând te poţi răzgândi. Acesta e darul lui Dumnezeu pentru tine”.
“Oricând te poţi răzgândi” înseamnă că
ai capacitatea de a alege altceva în locul suferinţei şi resentimentului. Poţi alege iertarea şi iubirea.
E necesar să practicăm însă acest process al iertării, nu se întâmplă
totul peste noapte, avem de schimbat condiţionări şi credinţe vechi de
zeci de ani, e bine să fim blânzi cu noi înşine. In newsletter-ul de
săptămâna viitoare (
abonarea se face de aici şi este gratuită) vă voi prezenta paşii pe care îi putem urma pentru a ierta cu adevărat pe cineva sau pe noi înşine.
“Un curs în miracole”( Workbook – PII.1) spune că iertarea înseamnă
recunoaşterea faptului că ceea ce ai crezut tu că ţi-a fost făcut de
către altcineva nu s-a întâmplat cu adevărat. ( îţi aminteşti că vorbeam
de un joc, de o piesă de teatru sau de un vis). Iertarea nu absolvă de
păcate făcându-le în felul acesta reale, ci recunoaşte că nu este vorba
de niciun păcat. Pe cine să ierţi dacă totul a fost un joc la care ai
consimţit să participi şi dacă cel ce “ţi-a greşit” îţi este în
realitatea cosmică
cel mai bun prieten ce a consimţit să îţi ţină oglinda ca să te vezi?
Adevărata iertare, în forma sa cea mai pură şi înaltă face ca
iertarea aşa cum o înţelegeam la un nivel social, să nu mai fie
necesară. Adevărata iertare înseamnă de fapt că ai înţeles sensul
profund al unei răni şi necesitatea durerii ce a urmat acesteia. Faptul
că apreciezi valoarea experienţei tale este adevărata iertare. Si
atunci, ce sens mai are iertarea ?
Articol scris de Cristina Tomescu
https://www.quantumcoaching.ro/iertarea
http://femeide10.ro/ai-facut-40-e-timpul-sa-ti-schimbi-tunsoarea/
